Ieri am dormit, pentru prima oara dupa multi ani, la bunicii mei, intr-un cartier de case din Craiova. Cred ca a fost cel mai odihnitor somn din ultimul timp. Au fost si cele mai nostalgice ore traite in ultimul timp. Aerul, atmosfera din casa si din curte si chiar bunicii, neschimbati fata de cum erau in copilaria mea m-au teleportat instant in urma cu cativa ani, pe vremea cand fugeam de acasa ca sa ma scald la Jiu.
Bunicul nu ma lasa. O sora a lui se innecase in Jiu prin ‘40 si ii era frica sa nu patesc si eu la fel. Asa ca, la pranz, cand era ora de odihna, saream geamul si fugeam la Jiu cu ceilalti copii. Nu ne gandeam noi atunci daca apa e sau nu curata. Ne balaceam, ne jucam, ne alergam si bravam de cate ori puteam. Dupa care ne intorceam pe strada pentru o portie sanatoasa de leapsa, pitulusu, ratele si vanatorii sau turca. Asta continua pana seara tarziu cand urla bunica dupa mine sa trec in casa.
In alte zile ne adunam multi chiar in camera in care am dormit aseara si ne jucam carti pe porunci. Eram galagiosi, lipsiti de griji si fericiti. Sau ma jucam cu vara-mea de-a piratii in nucul vechi din gradina bunicilor. Nu ma intrebati cum era jocul asta ca nu imi aduc aminte exact ce faceam noi, in calitate de pirati intr-un nuc 
Intotdeauna cand suntem mici ne dorim sa crestem. Credem ca nu e bine sa fii copil pentru ca trebuie sa asculti de parinti si pentru ca nu poti sa faci ce vrei. Credem ca atunci cand vom fi mari, vom fi liberi.
Si cand crestem, descoperim ca suntem mai putin liberi decat inainte. Avem in schimb mai multe griji si tot nu putem sa facem ce vrem noi. Descoperim ca dorim mai multe lucruri pe care nu le avem.
La randul nostru avem sau vom avea copii. Care vor dori sa creasca repede. Si le vom spune sa nu isi doreasca sa fie mari, pentru ca pe urma vor dori sa fie iar copii. Si ei nu ne vor da crezare. Si tot asa … ironic, nu?
Esti o femeie extraordinara,mi-ar placea sa intalnesc o fata asa de inteligenta cum esti tu,capabila de atata introspectie,de analiza profunda a propriei vieti si a propriilor trairi.Sotul tau trebuie sa fie un om fericit si mai ales norocos.Pari sa ai un deplin echilibru interior,mi-ar placea sa te vad totusi in momentele in care cedezi nervos,sunt sigur ca ai si dintr-alea.Cred ca se starneste o adevarata furtuna.Nu inteleg de ce trebuie sa defulezi si nu impartasesti totul cu persoanele dragi tie,de ce lasi aceste amanunte atat de importante pt tine sa fie cunoscute de niste straini,caci sunt aproape sigur ca ele nu sunt cunoscute de cei dragi.Si cred ca tocmai aceste amanunte ne fac sa-i intelegem si sa-i apreciem pe cei dragi noua.Cred ca teama de a nu lasa la vedere cele mai tainice ascunzisuri ale noastre,locurile cele mai vulnerabile,neimplinirile.In aparenta curajosi,voi blogerii,ascundeti singuratati si tristeti doar de voi stiute.Tu insa esti foarte aproape de esentele vietii,cunosti lucrurile care conteaza cu adevarata,asa ca lasa-ma sa-ti pun o intrebare:de ce nu renunti la Blog?
@Sebastian – Te voi contrazice
1. Nu cred ca bloggerii sunt oameni tristi si singuri, ci comunicativi si dornici de discutii despre tot felul de lucruri.
2. Nu ai de unde sa stii ca nu discut aceleasi lucruri si cu cei dragi
3. Tu de ce citesti bloguri daca esti impotriva lor?